Doamna în negru

Doamna în negru pășea agale,
Ca o mireasă palidă și sumbră,
Marcată fiind de drama vieții sale;
Părea acum, mai mult o umbră.

A fost o frumusețe răpitoare,
Pentru bărbați a fost un panaceu;
În șiruri cavalerii, în pas de defilare,
Veneau să-i ceară mâna, dar ea voia... un zeu.

Astfel respinse pe mulți, din vajnicii bărbați,
Până-ntr-o zi, când iată, cel așteptat că vine,
Strălucitor ca zeul, și mândru între frați;
Numai sânge albastru-i clocotea în vine.

Făcură nuntă mare, cum alta nu mai fuse,
Căci prințul cel frumos era și prea bogat,
Dar de la nuntă, nici anul nu trecuse,
Și, mort era sărmanul, ucis la el în pat.

Și văduvă rămasă, provocatoare nadă,
Adesea prin oraș era văzută;
Plimba un câine negru și fioros în zgardă,
Era chiar doamna în negru, frumoasă și temută.

Excitați bărbații, ca taurii de sânge,
Pariuri tot puneau pe seama ei;
Dar văduva trecea trufașă, ca cea care învinge;
Regina frumuseții, în liota de femei.

Atunci poposi din țări străine,
Bărbatul cam trecut, dar putred de bogat;
Parcă chemat de tainice destine,
Cu doamna în negru, îndată s-a-nsurat.

O vreme amândoi au dispărut
Spre alte zări, prea bine cunoscute.
În luni de miere au petrecut,
Tot ce-i permis doar lumilor avute.

Pe insule exotice, ca Eva și Adam;
Pe mări cu yaht-uri mari de lux
Au petrecut în ritmuri de tam-tam;
Până iubirea ajunse la reflux.

Atunci se petrecu, un fapt divers,
Pe când stăteau la proră și priveau în zare,
Iar bărbatul, tandru, îi șoptea un viers…,
De-o forță nevăzută fu aruncat în mare.

Și mai bogată acum, făcu întoarsă cale,
Din nou se îmbrăcă în straiele cernite.
Bărbații iarăși îi dădeau târcoale,
Chemați de erotismul ei fierbinte.

Un tânăr cam necopt, și prea puțin bărbat,
De doamna în negru, se îndrăgosti pe dată.
După o lună, fu găsit de-o creangă atârnat,
Chiar sub balconul doamnei, de propria-i cravată.

Un detectiv incoruptibil, dar prea puțin subtil,
A anchetat-o iar, pe doamna-n negru;
O fi crezut sărmanul c-a prins la ea un fir,
Da-l prinse ea, pe omul cel integru.

Acesta fu cuprins de-o dragoste târzie...,
Chemat de bizara ei magie își urmă destinul;
Dar inima slăbită îl deturnă-n pustie...,
Când doamna în negru îi arătă sublimul.

Se duse buhul despre această doamnă,
Cum că era-ntruchiparea unui vechi blestem.
Pe când era fecioară, fu violată într-o toamnă
De niște derbedei, cu viață de boem.

De-atunci se furișase, în conștiința ei,
Un diavol hâtru și hărșit în rele;
Cum vedea bărbatul i se aprindeau scântei,
Și luciri drăcești, ca la albe iele.

Avea o forță malefică, devastatoare,
Și nimeni nu putea ca să-i reziste,
Iar moartea bărbaților, mereu îngrozitoare,
Îi produceau orgasme voluptoase și sinistre.

Doamna în negru e răzbunătoarea
Fecioarelor - a celor pângărite,
De-acei bărbați ce n-au nimica sfânt sub soare,
Și nu le pasă de florile strivite!