O albinuță de stup s-a rătăcit
Și panicată de un lup s-a izbit
În urma căreia la o aripă s-a lovit
Și cu o musculiță s-a întâlnit.
Rănită și singură, departe de casă
Ea începe să plângă și garda o lasă.
Musculița îi spune de un loc nu prea departe
Unde există milioane de crini și orice vietate,
Iar laptele și mierea sunt pe îmbelșugate
Și unde sigur își va întâlni niște surate.
Într-acolo musculița se îndrepta
Și dacă albinuța vrea și va putea,
Împreună vor merge și vor zbura
Spre locul în care ea numai visa.
Sărind peste fire de iarbă și flori,
Ocolind trunchiuri masive de arbori,
Ferindu-se cât mai bine de prădători,
Și potolindu-și setea cu roua din zori.
După ore întregi de chin și luptă
Albinuța s-a oprit și s-a dat bătută.
Musculița oftă, se opri și-i spuse grăbită
Îmi pare atât de rău, dragă prietenă
Viața mea e de numai o zi și jumătate
Și din cauza asta, trebuie să merg mai departe.
Albinuța, cu lacrimi în ochi privi cum se duce
Prietena ei, în zare la un punct se reduce.
Rămasă singură, prin prejur s-a uitat
Plante, flori și un bob de strugure uitat,
Iar într-un târziu, surprinsă, a constatat
Că viața e frumoasă și se apucă de cântat.
O libelulă cu aripi de cer lângă ea apăru
Și o întrebă: Pot să te ajut? Da sau Nu!
Un zâmbet larg i se aprinse pe față
Și povesti ce se întâmplase dis-de-dimineață.
Libelula, îi răspunse, vietate isteață,
Să urce sus și să nu stea prea în față.