Tristețea învierii
(A feltámadás szomorúsága)

Dintre abcese mari de ceață, roșii,
Soarele himeric mă privea pe furiș
Și astfel mi-a grăit:
Ridică-te și liber fii.
Poate-n Budapesta, ori în altă parte.
Abia de-mi aminteam ceva
Din lumea de dinainte,
Dar întristat am înviat.

Stanele grotei s-au rostogolit.
Golgota fumega și am ieșit
Înviat și buimăcit
Din groapa adâncă de balaur a Trecutului.
Și ca unul de sânge sărăcit,
Am pornit
În căutare de apostoli noi.

Toma mi-au fost furtunile
Și pădurile Tatrei, mugitoare,
Care-n rănile deschise-au scotocit
Cu degete pipăitoare.
Neguri pluteau
Și prin a lor ceață
Am ieșit din trecut,
Descompus și uituc.

Și iar am grăit: eu nu știu
Cine sunt, am trăit, trăiesc?
Sunt numele cuiva
Sau doar moștenesc
Tristul nume-al unui mort?
Febra mi-o aducea-nserarea,
Corespondența – poșta,
De parcă din vremi imemoriale
Le-ar căra.

De gheață-mi părea, venind, aurora,
Și eu nu știam de pe miriștea
Căror amintiri
Sosea dimineața aceasta.

Și-mi pipăiam rănile,
Groaznic dureau, frigeau,
Dar când le-am primit, că le am?
Pe unde am umblat,
Deci am mai trăit cândva?
Poate mă jelește-acum cineva,
Cine-s și unde mă duc?

Am rătăcit apoi: psalmi slovaci
Răsunau în păduri de brad,
Oare voi fi știut, cândva,
Vreun psalm
Mai plăcut?
Dar tac,
Din amintire totul s-a pierdut.

Aud sosind din depărtări aici
Și alții.
Dar unde e Departe, Aproapele unde,
Și între acestea unde
Se află stații?
De parcă nicicând n-aș fi venit,
Doar sunt aici:
Nu știu de ce mă caută
Ochi, scrisori, telegrame.

Și nu știu, de ce mă privesc
Curioase chipuri?
N-am scrijelite pe-obraz vechi caligrafii,
De pe fruntea bătrână, de pe fețe
S-a șters marea legendă
A luptelor trecute.
Sunt asemeni
Iubirilor rău
Sau niciodată începute.

Ca un cedru sacru, tânăr, o fată blondă
Se fălește-n plină zi cu nurii-i
În fața mea,
Scrâșnind din dinți, în tăcere
Fug departe de ea.
Îmi amintesc sau doar mă doare?
Dacă aș trăi, dacă m-ar iubi,
Dacă aș fi. Și mă gândesc:
Fiică mi-ar putea fi.

Uimit admir altădată câteva
Femei cu flori împletite-n păr,
O îmi pare c-aș fi fost cândva
Robul uneia asemenea,
Tânără, soață.
Străinele pe cine așteaptă?
Îmi vorbesc,
Mă dezmiardă cu ochi curioși
Și mi se năzare că îndărătul meu
Se află un străin, un alt bărbat,
Că lui i se adresează.

Ca pe un rob mă înlănțuie ceva,
Ca pe un somnambul pe acoperișuri,
Pe care și eu îl urmăresc tremurător,
O stranie îndepărtată.
Ceea ce spun e atât de glacial
Ca-n peșteri de gheță urletul
Unor cuvinte viscolite.
S-a-mpotmolit undeva-n zăpadă,
Pe-un șes îndepărtat de nea,
Eul meu de demult, cel adevărat.

Și taci! suferințe străvechi
Răzbat din mugetul mării,
Necruțătoare și îndepărtate,
Dar pădure de brazi e această mare.

Da: mări, orașe, femei,
Dorințe se redeșteaptă,
Și peste toate-i cunună Parisul.
Mai strălucitoare, mai frumoase
Decât cele mai arzătoare năluciri.
Am avut ceva în comun cu toate
Sau doar alții
Le-au strâns în brațe, le-au admirat?

O, vai celui ce învie
Și nu-și mai simte propria viață,
Lălăială stearpă-i e vorba,
Însuși marionetă-ntr-un teatru de păpuși,
Confuzie, ispită și mister.
Iar eu aștept: cândva, cineva
Mă va chema
Și cu dulce, fierbinte gură
Îmi va spune-n șoaptă cine sunt.

Aici, în sânul Tatrei e un lac
Lucitor, curat, sălbatic,
Caut în el veacurile,
Viața mea,
Melodiile bocitoare,
Caut propria-mi apropiere,
Timpul trecător
Și oglinda, cea fermecată,
Cea dezvăluitoare.

Și se oprește Viața
Și știu că de-acum nu mai există nimic,
Nu trăiește nimeni
Și nimic nu-i real.
Din apă rânjește-un chip desfigurat
Și nu știu: al cui e?
Vai, am înviat, am înviat.

Traducere de Kocsis Francisko