Tu ești cel care a petrecut cel mai mult timp lângă mine.
Îmi spui că încă mă iubești,
chiar dacă mi-ai greșit și ți-am greșit.

Când m-am așezat lângă tine,
speram că simplitatea e contagioasă.
Ești cald și, în brațele tale,
am aflat că nu toți oamenii pleacă.

Eu sunt cea care a ales, cândva, liniștea.
Nu știam atunci că îmi doresc aripi;
îmi lipsiseră toată viața brațele.

Sunt rece
și tot mai rar îți arăt autoportrete.
Am abandonat demult dorința
să mă desenezi chiar tu
și credința că, atunci când spui că mă iubești,
vorbești despre cea de dincolo de forme.

Noi suntem prieteni vechi,
împrumutați unul altuia pe semnătură.
Nu știu ce moarte ne va despărți.

Zi de zi tu aduci pătura,
iar eu îți aștern pe ea fructe,
îți pictez stele pe tavan,
te întind pe spate să le privești
și îți stric liniștea cu gândurile mele,
glumind la sfârșit
că, dacă nu mă înțelegi,
e semn de sănătate.
Dar pe tine te sperie cerul,
iar pe mine mă strânge tavanul.