Ne furișam pe străzi
Într-un oraș cu umeri albi
Cu pietre, busturi dalbe cufundate-n ceață
Doar pentru rătăciți sau orbi.

La capăt descopeream un zid de lemn, vopsit cu verde
Iertam dușmanul, dar nu-l iubeam
Pentru că el hotar vrea să ne-ntindă,
Să ne despartă temporar...

Iar noi, fiind prea dornici
Prea însetați de viață
Izbuteam să facem, ce nici în vis bizar
S-a profilat vreo dată.

În ziua fastă și fortăreața-i far.
E rod bogat pe un copac al umilinței
Din care noi vedeam destul de clar
Ceea ce ochii tăi ratau, când căutau iubita.

În ziua cea nefastă noi striveam cu talpa
Bruma de ură, ce ne-a mai rămas
Și ne desparte, dar și ne adună –
Ca la nevoie uzura să nu slăbească,
Ci spiritul adormit din morți să ni-l trezească.

Astfel extenuat de-al dragostei miraj
Nu mă gândesc la mariaj
Impus să fug pe străzi și pe pavaj
Pus pe prigoană am curaj să iert dușmanul.
Dar nu pactizez cu el nici în vis,
Pentru că viața, chiar din Paradis
N-o salvezi, ci o ratezi
Ca într-o zi nefastă.

În cale-mi ies iarăși zile faste, dar și nefaste,
În care fug tot mai departe
Spre zidurile prea înalte, nepenetrate –
Dar peste care – într-o clipă, dintr-o sclipire scurtă,
Trec peste ele și merg spre infinitul din noi
Unde-mi văd și iubita pe care o căutam,
Dar n-o găseam, neprigonit și ne impus de nimeni
Nici chiar de-ai tăi sau de ai mei –
Eterni nedoritori de-a fi cu ea
Și a savura cu fast,
Doar clipa vieții –
Mult mai Dumnezeiești,
Decât toată veșnicia morții.