Femeia telurică,în nopți sărate
croșetează însămânțându-se
haine carnale.
Sub așternuturi,plumbul polilor
înalță igluri descântate.
Am vorba cumpănă,tributal oscilând
între gânduri nearticulate
și o bruma desculță,
nu am mâinile întinse,
balansez în ecuatoriale vele
toate hidrosferele.
Însămânțat într-un pământ corupt,
ridicat din dor arzând,
alipesc un sărut retrovizor
de petale anafilactice.
Am vorba română candelă și echinochțiu,
în albastra săptămână
spăl pe mâini înțelepții pagodelor.
Când va acosta luntrea cu nuferi,
am să răstălmăcesc în fagurele așteptării, femeia
și înverzit de veninul depărtării
mă voi înstrăina,vâslindu-mi prin sânge,
cu spaimele ploii.