Se rătăciseră umbrele înserării prin mine
și-atunci am aprins lumânări
prin fiecare cotlon al trupului
ale cântecului urme căutând

mi-era leșioasă gura
matcă de râu părăsit de ape
perdeaua din cameră
îmi căzuse peste ochi asemeni cortinei
în fața actorului și vedeam doar tristețea
și eram tot mai singur
singurătate închizându-mă-n propriu-mi trup

ah, această melancolie
această moleșeală a simțurilor
în care îți pare rău că exiști
ca și când, nemaifiind,
ai mai putea trăi fără reproșuri

cad fulgii afară de zăpadă
și eu mă preling asemeni lor
într-o neîndestulată clepsidră
și mă gândesc la dragoste-
sensibila crustă a sufletului
care se sparge la orice atingere
a trupului tău-
femeie prefață de carte
uitată între rafturile unei biblioteci prăfuite
femeie, tăciunele focului, nesupunerea apelor...