Pentru poemul ăsta
Ai lăsat câteva ore pietrele în frig
Și s-au întors când pe-o parte, când pe alta,
Apele tremurau în timp ce pietrele crăpau,
Poate era ultima oară când atingeai cu mâna forma apei
Când primeai apa desfăcându-se ca din coajă
Și setea ta plecând pe spatele talazurilor.


Ai vrea să aduni toate obiectele avute și prezente,
Să le bagi într-un marsupiu al timpului,
Să-ți fie suficient când alții strigă să taci,
Tu chiar să taci ca să-ți fie bine printre ei,
E ca și cum te-ai rupe de timpul tău
Ai lua alt drum, un drum care se face în fața pasului tău.


Drumurile au sfârșitul în noi
Ca un fir de ață ce atârnă după ce a înfășurat toată lumea
Și se întoarce la el,
Pe marginea prăpastiei,
După ce a avut de ales între sinea sa și a străinului,
În sinea altuia s-o ia de la capăt nașterea,
Drumurile desenate pe hârtie și apoi decupate,
Știi, sfârșesc în prăpastia din noi
Cu pereții ca o carte de benzi desenate.