Fiecare dintre noi este un neobosit călător
care își duce singur cufărul dăruit de soartă;
îndemnați de dorință, călăuziți de dor,
fără să avem rezervă de merinde și hartă,
biciuiți de timpul – stăpân neiertător
căutăm cu îndârjire prin arșiță și prin nămeți
cheia iubirii ce descuie tuturor câte o poartă
la adăpostul căreia putem să ne ferim de otrăvitele săgeți
ce șuieră spre noi și despică aerul în zbor.
Liniștea zidită de tăcere între pereți
îl protejează doar pe omul visător
punând somnului și tainelor peceți.
Strigă lumina mistuită de întuneric
în sufletele noastre, printre iluzii rătăcite,
iar viermele și el carnivor vremelnic
se ascunde speriat sub poduri, pietruite
de buna și răbdătoarea speranță
cu dorințe și idealuri nerostite,
peste care trece ispita plină de cutezanță.
Oare, am devenit orbi
sau doar ne prefacem că nu vedem
cum mulți dintre noi suntem deja robi
și umblăm cu minciuna în tandem?
Ce căutăm printre ruine și morminte
nu poate fi de loc înălțător;
ne-a secat în sânge demnitatea și din cuvinte
ne-am făurit un scut înșelător
care, însă, nu ne poate apăra de noi înșine
și ne reflectă mojicia și înfumurarea din spirite.
Nu vom scăpa de judecată nici de rușine
pentru că păcatele rămân în suflete întipărite.