Fabula cireșelor


Într-o zi, pe la ‘nserat
Când cireșul s-a culcat,
O cireașă mai frumoasă
Și o cireșică sfioasă
Tăifăsuiau fără ‘ncetare
Iar cireașa striga tare:
“Eu sunt o cireașă mare
Și-s frumoasă fără asemanare!
Rangul ‘mi este mai măreț,
Neamul mi-e foarte semeț…
Voi fi servită ca gustare
Unui boier sau unui rege mare
Iară tu vei fi mâncată
La o masă mică și săracă.”
Pe când astfel ea vorbea
Viermele din umbră asculta…
El văzând-o așa frumoasă
Și crezând-o mai gustoasă,
Pe gânduri nici un pic n-a stat
Și din ea s-a înfruptat…
Cireșica cea micuță,
Cea urâtă și slabuță
De o fetiță fu culeasă
Și adusă la o masă
Nici mai mică, nici mai ‘naltă
Numai bine așezată…

Morala:
Precum proverbul vechi ne spune,
“Lauda de sine nu miroase a bine”!