M-am terzi într-un vis,
eram trist și plângeam;
cred că lângă mine stătea conștiința mea
care mă veghea ca un înger.
Lacrimile mele erau petale de flori,
le vedeam picurând în noroi
și nu înțelegeam de ce în zori
soarele apunea într-o mare sângerie
pe care pluteau nenumărate coșciuge
vopsite în mii de culori.
Valuri amenințătoare de nori
se rostogoleau peste câmpia aridă și pustie
întinsă la picioarele sufletului meu.
Mă speria gândul că această câmpie
putea fi chiar viața mea neîmplinită
în care doar iluzia desăvârșirii era vie
și împodobea ca un diamant fals
ceea ce se numește soartă.


Eram impresionat și mă miram
de numărul mare de coșciuge
ce se înmulțeau în jurul soarelui căzut.
-Acestea sunt speranțele tuturor muritorilor,
mi-a șoptit un glas necunoscut.
-Dumnezeule, nu se poate! am strigat,
visul meu este un coșmar
iar tu ne-ai părăsit și ne-ai alungat?
-V-am poruncit să vă iubiți așa cum vă iubesc Eu,
însă ați călcat dragostea în picioare
și ați terfelit-o ca pe o cârpă, în noroi.
Nu înteleg de ce aveți atâta ură
pentru o gingașă floare
ce am încercat, cu trudă, să o sădesc în voi?
- Am greșit toți, Doamne, am greșit,
te rog, iartă-ne și nu lăsa coșmarul
să fie cel care trage cortina la sfârșit!