Amăgirile fac tumbe
în fața ochilor mei
asemeni unor clovni versați,
iar ispitele frumoase
trimise de plictisiții zei
mă împresoară agresive
ca niste hoți mascați.
Sufletul meu este descumpănit
și strigă cu disperare după ajutor,
dar este, oare, de cineva auzit
care să-i lumineze calea spre viitor?
Părăsit de speranță, mă zbat
ca peștele aruncat de valuri
pe un țărm arid și izolat
pe care zac moarte păsări și idealuri.
Eu încă doresc să lupt,
însă cine îmi mai dă putere
fiindcă stindardul mi-a fost rupt
si m-a îngenunchiat o ascuțită durere?
Dragostea ce până ieri mi-o arătai
era pentru mine
o bucurie și un imbold
de a merge încrezător înainte;
acum, aceasta a dispărut
și nu mă mai susține,
iar gura ta–poamă ispititoare
e fățarnică și doar mă minte.
Știu că inima ta tânjește
și suspină după alt bărbat
care nu-ți arată că te iubește,
dar sufletul tău orgolios și încăpățânat
cu orice preț dorește
să-l vadă la picioarele tale îngenunchiat.
De ce nu te mulțumești
cu ce ți–a fost dat
și împotriva destinului te răzvrătești
când nu ai nimic de câștigat?
Eu îmi voi purta crucea singur
și gândul meu nu va mai alerga după tine,
tot ce mi-a fost hărăzit să îndur
voi îndura fără să-mi fie rușine
și de îmi va fi dat să pier
nemulțumit de ceea ce am primit,
nu-mi voi face din ură lance de fier.
Știu sigur că undeva, în universul însorit,
plin de surprize și mister,
pe care doar mi l-am închipuit,
sub un arc de curcubeu
se întinde un țărm liniștit
îmbrățișat de mila lui Dumnezeu;
acolo iubirea curge neâncetat
ca o ploaie de lumină
și sufletul meu nemângâiat
va găsi cu siguranță, veșnica odihnă.