Dă-mi palma.
“Verde ți-e sufletul și viața scurtă…”
De ce-mi zâmbești?
Þi-am înșelat cumva vreun gând?
Uite, aici ne-am cunoscut;
Liniile în cruce sunt sacrificiul amărât al timpului.
Ne-am văzut prin semne, ca să ne uităm prin zgomote.
Au trecut zilele și s-au înmulțit stelele,
Dar nu din cer.
Acelea au rămas pare întru infinit.
Ale noastre s-au scris cu ultimul strop de cerneală pe frunte.
Muritori am fost sub soare și prin fum, dar din noapte și ai tăi pereți, zei ne-am ivit.
Mai jos văd ca te-ai bifurcat,
Între tine și mine.
Cea roșie sunt eu, se știe din rotunjimi; se pare că plec departe...
Și tu rămâi.
Îmi pare rău. De fapt, îndreaptă-ți palma.
Acum parcă e mai bine. Vii și tu din umbră.
Că eu iubesc prin rezumate și tu prin concluzii,
Se observă liber și prin ochelari de orb.
Ai adus și un pix? E bine.
Din punctul acesta pornește podul spre gânduri, iar aici e cel al spiritului;
Într-o secundă ți le-aș lipi și apoi m-ai obliga să te privesc de jos.
Nu voi nega, îmi placi și așa, dar nu e timpul.
Hai să te spăl.
Aș lăsa apa să ne frământe și să ne simțim pietre reci,
Cu dorințe de suprafață, dar mereu ascunși prin pânze.
Prin spume să renaștem și prin baloane de săpun să urcăm lângă cel de-al șaptelea fruct,
Dar mă tem că te vei sparge. Ești încă mic în măreția ta.
E de ajuns. Prosopul ți-l întind ca pentru un singuratic,
Iar din tine țipă stropii.
Te strâng, îți usuc zgârieturile și dintr-un ochi îți dau lumină.
Îmi mulțumești din întuneric, dar nu-mi accepți ofranda.
“O lacrimă minunată acum nu-și merită poetul.”
Așa grăit-a el
Iar eu, i-am închis palma.