Iubito, cad frunzele de tei
pe aleea pe car acum trec singur, visând;
aș vrea să mai simt cum te așezi pe genunchii mei
și să te aud iar, în hohote râzând.
Iubito, îți șoptesc cu nostalgie în gând:
îți mai aduci aminte
cum ne plimbam prin parc,
ținându-ne de mână,
îmbujorați de emoție și fără cuvinte,
fermecați de razele de lună?
Mă întreb mereu de când ai plecat,
oare, ți-a părut rău,
măcar o clipă, că mai rănit?
Eram un adolescent timid-este adevărat,
dar ca pe tine, cu patimă,
de atunci pe nimeni nu am mai iubit.
Nu știam nici să sărut
și uneori eram în gesturi stângaci,
m-ai părăsit când în cale ți-a apărut
acel bărbat în ale dragostei dibaci.
Iubito, e toamnă și frunzele bătrânilor tei
se scutură acum cu amintirile
pe aleea pe care trec singur, visând;
s-au înmulțit ca boabele pe ciorchine, anii mei,
dar mai port încă icoana ta
în suflet și în gând
și noaptea când singurătatea mă apasă
o rog să mă vegheze
ca și cum ai fi de față
căci nu am altă stea luminoasă
să-mi fie alături până dimineață
și nici speranță care să dureze
cât durează o viață.