Din noianul deșertăciunilor
mi-am înalțat sufletul
ca o cruce de jertfă;
cei dragi au fost primii
care mi-au răstignit iubirea și speranța
fără milă.

Dorurile ostenite
mi se împletesc sub frunte
într-o cunună de spini,
producându–mi suferințe crunte,
mintea mea sângerează
și încearcă să se ascundă-n uitare,
fiindcă s-a săturat și nu mai tolerează
să plutească într-o negură apăsătoare.

Lumina, ah, lumina!
suliță de foc
mă pedepsește cu o fulgerare,
rănindu-mi plăpândul noroc
pentru că din razele de soare,
mi –am făcut cămașă de zale
să-mi înfrunt necruțătorul soroc
când îmi va ieși în cale.

Urăsc nemiloasa nepăsare
a celor ce adună mugurii de iubire
și-i pun la păstrare
într-o firidă ferită de orice privire,
ca pe blestemații arginții.
Iubirea aducătoare de bucurie și fericire
nu trebuie dăruită numai celor sfinți
sau celor care o doresc cu îndârjire,
ci tuturor, fie că sunt nevoiași, tâlhari,
copii sau părinți.

Durerile ce mă ard
încet-încet se sting
cu lacrimile cristaline
adunate în palma uitării
care îmi mângâie somnul neliniștit
și poarta viselor se deschide
căci norocul își așează trupul ostenit
la umbra zilelor trecute,
adunate în urma mea
într-un șir nesfârsit.

Se scutură clipele din mine
ca roua de pe frunze
în colbul uitării;
am fost mângâiere doar pentru tine,
acum
sunt fâlfâire de aripă
ce se îndepărtează la ivire serii.

Regretele bat în suflet
precum picăturile ploii
în geam,
dar cui îi mai pasă de ele?
Eu, alungat din lume
m-am lipit cu speranța
de o cometă
și zbor către stele...