Din ramuri cu frunze stropite de rugină
picură lacrimi impregnate cu vise și doruri,
melancolia le adună din zbor cu mâna ei virgină
și construiește piramide de iluzii și fabuloase decoruri
ce se întind de-a lungul orizontului înnegurat
peste care trec în cârduri păsările migratoare.
Văzduhul cu ochi de stele contemplă îngândurat
cum umbra zilelor de toamnă, ca o prelată alunecă peste hambare;
vântul asemeni unui steag dacic,
purtat de un luptător neînfricat
șuieră tăios dinspre dealuri,
stârnind colbul pe drumurile mohorâte,
străbătute cândva de speranțele însuflețite de idealuri
care zac acum sub brazde, de plugul uitării acoperite.
Unde este căldura verii surâzătoare
care mângâia holdele ce se legănau
în valuri sub razele strălucitoare de soare,
unde au dispărut cântecele păsărilor ce răsunau
în codrii seculari înfiorând până și apele din izvoare?
Unde s-au pierdut râsetele copiilor zburdalnici
ce alergau pe întinsele pajiști precum mieii
și unde sunt îndrăgostiții ce se îmbrățișau sub teii falnici,
binecuvântați de toată suflarea și de toți zeii?
Acum, doar tristețea și cârdurile gălăgioase de ciori
mai cutreieră câmpurile lipsite de viață;
deasupra zării, cărunții și pribegii nori
se luptă pentru supremație cu valurile de ceață...
Singure, viile-fecioare, frumoase și bogate
gem de fericire sub greutatea zestrei lor amețitoare
și se bucură că sunt atât de curtate
de tineri harnici, plini de vigoare.