la naiba cu toate obsesiile astea mărunte
lipite pe un zmeu înălțat în văzduh
îți plângi de milă și te uiți cu coada ochiului
să vezi dacă nu e cineva prin jur să te compătimească

poezia este altceva decât o enumerare de gadgeturi
atârnate de călcăturile tale strâmbe

deși ele pot să te facă să cazi în nas
și s-o descoperi ieșind prin julituri însorită
de o prezență neeuclidiană care te îmbată
și te face să te întrebi de ce toate problemele
care te apăsau au dispărut ca un ban cu o singură față
azvârlit din buzunarul de la piept

poezia nu e o răzbunare pe neputința
de a te îndumnezei singur, în ziua asta splendidă
tocmai bună de ieșit din tine și de mărturisit
că ești mai mic decât umbra ta
pe care calcă oamenii fără să știe că te doare
mai mult decât o rană deschisă

nu te mai sprijini de suflarea celui de lângă tine
stai drept când te împinge din față moartea

și chiar dacă simți că îți pârâie vertebrele
rezistă așa privind înainte prin ea
la cuvintele înviate care rescriu
un alt sistem de vecinătăți pentru trupuri