Tu plutești ca un vis de noapte
deasupra sufletului meu.
Îți sprijini tâmpla
de inima mea, ca de o piatră roșie,
și aștepți să-ți spun numele
tuturor lucrurilor
pe care eu am isprăvit demult
să ți le mai spun.
Gura mea e-n tăcerea cea mai desăvârșită,
înclinată ca mătasea unui steag
într-o zi fără vânt.
O, nu pleca nicăieri!
Îmi voi rupe inima cu un singur gest
al mâinii,
ca să răsară durerea care știe
numele durerii,
ca să răsară dragostea mea de bărbat
care știe numele tău ciudat, de femeie.