Mă plimb pe țărmul presărat cu stele,
Iar apa îmi mângâie piciorul înfierbântat...
Eu mă aplec și-aș vrea ca să culeg din ele:
Un pumn de stele, dar totuși e păcat.

Nu vreau să fur splendoarea cerului,
Ci vreau s-ating un bob de rouă,
Să mă alint cu măreția curcubeului
Și să privesc la ce frumos afară plouă.

O șoaptă suavă mă-ndeamnă spre tăcere,
Să tac, s-ascult, să cred, să simt,
Cum înflorește trandafirul c-o adiere
A vântului ce veșnic îl resimt.

Măiestre păsări aduc viață în văzduh...
Trec în stoluri, zbor agale, ajung departe
Și-mi arată trecător calea spre Sfântul Duh,
Să sper că voi ajunge într-un loc aparte.

Nici îngerii, nici Lucifer nu au să vadă,
Ce numai omul are pe pământul sfânt;
Și stă de multe ori cu neputința lui să cadă,
Într-un adânc infern, unde nu mai bate nici un vânt.