Cum să te părăsesc între atâtea paturi plutitoare ca pe o lostriță pe holul spitalelor
Cu o pernă în brațe implorând aerul să te recunoască?
Lasă, pământul se scutură de sine ca un cireș în brațele nopții
Și păsările ne privesc ca pe niște ființe cu cioturi de aripi răsfrânte la capete
Așteptând să le crească penajul
Totul este aidoma plânsului, o liniște sacadată zvâcnind prin pereți ca o igrasie
Iar bolnavii umblă asemenea pungilor de perfuzii golite cu piepturile lipite de ziduri
Cu brațele mai reci decât conductele de oțel ale unui oraș prăfuit de furia demolărilor
Întoarcerea acasă este o preocupare pe gustul mijloacelor de transport în comun
Teamă perpetuă ca un superglue care îi apropie pe unii de ceilalți
Mai bine rămân ancorat pe trepte cu emblema surâsului salvator
Să număr picăturile albe ale mozaicului
Să întorc pe dos buzunarele
Pentru că oamenii locuiesc nevăzuți în buzunarele semenilor,
răsfirați printre degetele ca stâlpii ateneului
Păpuși tumefiate de folosință, își încordează mușchii pentru firimituri de viață
Adaugă timpul pierdut unui cocteil zornăitor de iluzii
în care se scufundă cu cârlige la nări precum căutătorii de perle
Asemenea lor mă afund în noroiul unde lumina înmoaie lucrurile și le amestecă în mortarul cotidian
Asemenea lor aștept să fiu expulzat în frigul comestibil din stații
Inima ta se ridică din rădăcini dintre scurse grămezi de nisip în calea râului zilei
Bate la ceasul alarmei în pielea de tobă a amurgului rânced
Și stelele cad asemeni unor capace de coca cola în iarbă
Respiri cu pocnete mici ca fierul plitei încinse molecula de apă
Și totul e tulbure împrejur -o mașinărie de ceață din care izbucnesc îmbrânceala și tusea
Mă retrag în scorbura copacului cu poamele stafidite,
Galinacee care râcâie la colțul blocului
Și simt cum oasele scobesc în trup cu linguri de alpaca
Ca într-o supă de melci.