Anotimpul rugăciunii

De când n-am mai știut porni, cuminte,
O rugă nestatornică, să-ți spună,
Bătrâna mea flașnetă de cuvinte,
Din colivia-mi de pământ, bătrână?

Dar nu e respirația, nu e clipa,
Nu este anotimpul rugăciunii,
Nu mi-a crescut nici sufletul, cât pita,
Nici inima nu-mi zboară, cât lăstunii –

Strâng, ca o floare, soarele în mine,
Prin sânge, clorofila Ta mă țese,
Și ploaia este lacrima din Tine,
Ce-mi înțelege spuse neînțelese –

Nepriceput să-Þi dau – decât povara,
Atâta de lumeasca mea povară,
Þie mă rog, cu toată primăvara,
Iar binecuvântarea Ta – mă ară…