CEL MAI MARE POET


„Cel mai mare poet sînt eu!“
zicea matematicianul,
„vă pot demonstra într-o clipă!
Cine mai știe, așa ca mine,
să afle linia mediană a ființei,
să definească noțiunea de infinit?!“
(Poetul, îngîndurat, tăcea).

„Ba eu sînt cel mai mare poet!“
zicea filozoful,
„universul întreg depinde de mine,
eu vă transform în ființe gînditoare
și vă ofer un punct de reper!“
(Poetul, micșorat, tăcea).

„Hai că vă-ntreceți cu gluma!“,
zicea și psihanalistul.
„De n-aș fi fost eu,
nu v-ați fi recunoscut în oglinzi,
n-ați fi învățat să plonjați
în adîncul din voi…
Eu sînt, cu certitudine, cel mai mare poet!“
(Poetul, mutilat, tăcea).

„Eu, eu sînt cel mai mare poet!“
zicea muzicianul.
„Nici o poezie nu se compară
cu alăturarea divină a două note muzicale
pe portativ!“
(Poetul nu se mai zărea).

„Cel mai mare poet din toate timpurile sînt eu!“
zicea pictorul.
„Cînd cuvintele se rătăcesc,
cînd muzica-ngheață,
numai culorile pot întrupa poezia!“
(Poetul, într-o urnă, pe noptiera mea).

„Nu pricepeți că eu sînt cel mai mare poet?!“
zicea astronomul,
„că doar eu citesc în stele
și toate misterele lumii
doar la mine-n creier se-ascund?!“
(Pisoiul sparse urna. Poet pe mustăți de pisic).

„Cel mai mare poet, desigur, sînt eu!“
zicea iluzionistul.
„Poezia e magie,
sufletul se vrea mințit,
iluzie optică e totul!“
(Despre poet, două fraze în cartea de istorie).

Și, rînd pe rînd, au luat cuvîntul:
fizicianul, groparul, medicul,
arhitectul bucătarul țăranul agricultor
alchimistul-cosmonautul-profesorul
și toți ziceau
bla, bla, bla și hau, hau, hau.
(Că a trăit cîndva un poet,
nici în papirusuri nu mai scrie.)

Adevărul gol-goluț, e-aproape pur
și niciodată simplu.
Dacă cel mai mare poet
nu e Altcineva decît Timpul?