De multă vreme car în spate un mort
pe care pămîntul nu vrea să-l primească.
Încet-încet devin una cu el, nu-i mai simt povara.
Parcă, la rîndu-mi, aș fi purtat pe umeri de altcineva.
Și tot așa. Formăm împreună un șir de trepte
spre nicăieri. Omul
e jucăria preferată a morții, îmi spui. Se răzbună
pe ea ori de cîte ori pierde lupta cu îngerii.
O îngroapă, o dezgroapă continuu, se teme
de sufletul ei. Eu tac. Ascult. Întind moneda:
cu o față plătesc trecerea, cu cealaltă drumul înapoi.
Căci nu mi-e dat să am odihnă pînă cînd
la capătul scării nu va clipi, îngăduitor,
ochiul lui Dumnezeu.