Stai în fața oglinzii
- în goliciunea ei, oglinda se închipuie perfectă,
mimează preaplinul, însă, niciodată, nu ar renunța
la visul de a fi spartă de o femeie
sătulă de propria-i frumusețe.
Ești nehotărîtă, schimbi mască după mască,
le arzi pe rînd, convinsă că astfel
te vei îndepărta de orice înfățișare.
Bat ușor la fereastră, îți arăt cum cad stelele.
Nu-mi răspunzi – doar
masca indiferenței îmi face complice cu ochiul.
Altădată veneai să o alungăm împreună.
Nu înțeleg nimic. Aștept. Ce e iubirea
dacă nu apa liniștită pe luciul căreia
poate sta nemișcată, la nesfîrșit,
o frunză?