Aș fi o poveste fără sfârșit
și toți ar cunoaște-o fără s-o citească
o carte scorțoasă
din care-ar cădea
albastre petale
de nu-mă-uita.
Aș fi o caleașcă spre infinit
purtând vise stinse pe bolta cerească
într-o nebuloasă
ce ar exploda
și-atunci mii de stele
s-ar reinventa.

Aș fi licuriciul neliniștit
prin bezna din suflet fugind printre rânduri
precum adevărul neobosit
în cursa de-o sută de mile de gânduri.
Aș fi o oglindă cu ochii închiși
și toți ar vedea ce nu pot să audă
să văd un poem cu obrajii aprinși
de versuri strivite în palma mea udă
aș fi refrenul unui cânt
ce-ar alerga pe dealuri
cu versurile șerpuind
în formă de simbol
ecoul s-ar scălda în vânt
și mi-ar foșni în valuri
prin ploaia caldă pribegind
suflet cu capul gol.

Aș fi o pictură ce s-ar transforma
și toți ar vedea ce ar vrea să privească
pe Griet cu cercelul pe care urma
să-l prindă Vermeer și-atunci ea să pălească
sau pe Bouguereau înălțând-o-ntre zei
pe Venus născându-se-n spuma mea albă
aș fi Marea Vie pictată-n ulei
și toți ar putea din priviri să o soarbă
când valuri aș izbi de stânci
sculptând sute de golfuri
apa ușor s-ar tulbura
sub un surâs verzui
când aș deschide ochi adânci
ar sta sute de pictori
iar pensulele-ar tremura
în palmele oricui.

Și Mona Lisa ca să mă privească
spre mine și-ar frânge trupul vrăjit
și din profil ar fi dumnezeiască
aș fi o poveste fără sfârșit
dacă s-ar reflecta mereu
zâmbetul Tău
pe chipul meu.