De va fi să nu rămână ce sunt azi ce-am fost și ieri,
ia-mă, timpule, de mână și în zbor cu mine pieri,
să trăiesc eterna noapte și trecuta dimineață,
să răsară șapte luni fără să clipesc o dată
iar prin zorii roși de ceață să sclipească laolaltă
sorii celor șapte zile, șapte raze în ochi să piară
până în trecătoarea noapte și eterna dimineață
când cu un glas infant și rece nemurirea o să mă ceară.

Poarta cerului se-nchide cu un bocet lung de ducă,
soarele coboară scara și sub orizont se culcă,
liniștea cunună satul, visele se-ascund prin case
iar moș Ene, somnoros, cu fir lung povestea-și coase.
Timpu-n somn se învelește cu aripe moi de pene,
cu secunde prinse-n ritm ce aluneca alene
prin a sorții trecătoare spre Noaptea de Sânziene,
noaptea mea încoronată ca regină între nopți
când pe cer, în chip de stele, se deschid ai morții ochi.
Și rotindu-se în azur luna se preschimbă în fiară
cu un urlet rupt din iad ce întunericu-nfioară
și se scutură de raze peste nesfârșita glie
despărțind lutul de lut și robia de robie;
la picioare i se aștern crucile de pe morminte
dezvelite de strigoi și de duhuri fără minte,
crucile de lemn și piatră ale celor neîngropați,
iar deasupra lor domnește umbra grea a sfintei Marți.
Ropote de cai sălbateci scot moroii din adâncuri,
trâmbițele urlă-n cer împletind sinistre cânturi,
Râu-de-Rouă se așterne despărțind moartea de viață
din coroană în coroană peste vălul alb de ceață
prin care, în pas de gală, Trif-Nebunul pribegește
îmbrăcat cu muguri fragezi și cu mii de frunze verzi,
lung veșmânt de sărbătoare ce îndată îngălbenește
când coboară și se-ntinde peste lungile livezi.
Mersul său stângaci dar falnic face pomii să suspine
și cu crengile aplecate umiliți să i se închine,
căci e rege peste ei, vâscul sacru îi e coroană,
slujitorii lui sunt viermii și omidele blajine,
iar în urmă-i se înalță pe talazuri diafane
trena lungă de lăcuste strălucind cu aripe fine
ce așterne peste noapte, noaptea mării de aramă.
Vrăjitoarele-și împart infinite constelații
și cuprind în joc trecutul întrupându-se în grații,
se încing flăcări pe dealuri și în cerc se zvântă plete,
satul speriat tresare de al cântecelor vaier,
de iubiri ce se dezleagă și cu foc se leagă-n aer,
de blestemele ce poartă nume de bărbați și fete.
Viitorul se destramă în fir negru de mătase,
din văzduhuri se coboară rochii fine de mireasă
învelind trupuri virgine cu dantele vaporoase,
și în zbor se înfiripă lunecând înspre izvoare
dansul ielelor bezmetic, dans păgân între fecioare.
Hora timpului se-nvârte într-un ritm amețitor,
Iureșul arde sub talpă iarba sfântă a fiarelor,
dezvelind lingura-zânei din fantasme vegetale,
ierburi verzi-întunecate și ciuperci otrăvitoare
umplu noaptea străjuită de pădurea de arini.
Când natura se răsfață, satul e îmbrăcat în crini,
protejat de amulete ce se-ascund de timp în datini,
cu ferestre ațintite către parul porții mari
în care sfidându-și moartea stă înfipt craniul de cal,
luminos ca un luceafăr și în cruce înfășurat
cu lanț gros de usturoi și cu flori de oricalc.
Călușarii dorm adânc pe sub streșini de biserici,
zeii își zâmbesc aievea printre nourii eterici,
turlele se-avântă în cer cu un elan dumnezeiesc,
sfinții împodobind altarul creatorul își bocesc,
căci cu alai mărunt de oameni mortul e condus din groapă
spre fântâna care împarte lumea în pământ și apă.
Și în gol e aruncat sfărămând Râul-de-Rouă,
iar coroana sa de spini se transformă-n coji de ouă.
Lunecând pe luciul apei adâncimea i-o despică,
Apa Sâmbetei coboară iară Styxul se ridică
sus pe cer, în chip de ploaie, ca să cadă pe tărână,
strop de cruce, strop de vaier, cercul vieții să-l îndoaie.
Norii se cuprind în brațe și încep a se lupta,
tracii urcă-n fugă munții zeul pentru a-și ajuta,
Deceneu conduce arcașii mai aproape, către cer,
iar când tunetul se-aude slobodă săgeți în aer,
Gebeleizis să coboare pe pământ în chip de fulger.
Norii se retrag învinși, poarta cerului se crapă,
un trimis străpuns de suliți setea zeului adapă,
dar gonind înspre Zamolxis el nemuritor se face
căci prin zorii roși de ceață timpu-aripile-și desface.

Liniștea cunună satul, visele se-ntorc din case
cu pași repezi de fantasme și se culcă în făgașe,
Ene scapă-n somn fuiorul și povestea
se descoase într-un palid curcubeu împletit din șapte raze,
o coroană ce-și așteaptă regele abia trezit,
sus în palma aurorei, răsfățat ca un copil,
cel mai mare între aștrii, soarele de andezit.