Din abis răsare Luna,

Având rochia pătată,

Latră-ntruna ca nebuna,

Printre nouri cocoţată.

Mă trezesc în noaptea cruntă

Faţă-n faţă cu o hâdă,

Ce privirea şi-o încruntă

Şi începe, calm, să râdă.

Moartea-n patul meu se-aşterne,

Este văduvă bătrână

Şi mă roagă Doamne, Doamne,

Să mă culc cu ea pe-o rână.

Strâng în palme restul vieţii

Şi-mi sărut Moartea cu ură,

Poate voi mânji pereţii

Cu sânge şi cianură.

Zâmbetul dement îngheaţă,

Rătăcit la colţul gurii,

Moartea, foarte iubăreaţă,

Vrea să-şi etaleze nurii.

Inima tuberculoasă,

De atâta tuse seacă,

Bate tare, nu se lasă

Şi pe Moarte o îneacă.

Moartea-n patul meu se-aşterne

Şi îi dau un brânci din coate

Şi năpârca Doamne, Doamne,

Scoate coasa de la spate.

Sunt acoperit cu pudră,

Plouă cu extract de milă,

Praf sunt oasele-n clepsidră,

Viaţa-i filă după filă.

Creşte-un arbore din mine

Ce rodeşte amintire,

Doamne, bătrâneţea vine

Şi m-aruncă în neştire...