poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ a învăța să dialoghezi cu sine sau cum să faci o breșă într-un zid interior
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2007-12-29 | |
Dragostea, obiect al idealului nostru
Dragostea este un sentiment ce pare să’și fi pierdut însemnătatea în materialismul cotidian ce domină viețile noastre în aceste vremuri moderne. Sau poate nu este asa… Poate ea încă există puternică în sufletele unora. Indiferent dacă în societatea și cultura modernă dragostea mai are parte de aceeași putere și acelasi patos al vremurilor eminesciene sau shakespeariene care au ridicat’o la nivel de ideal suprem al vieții umane, de melodia cadențată a vremurilor minulesciene, prinsă într’un cântec de vioară, sau de sumbritatea vremurilor bacoviene în care ea era inchisa într’un birou întunecat, sufocată de ghearele depresiei, aceasta rămâne în continuare un motor al existenței noastre. De ce este dragostea un viciu? Pentru că dragostea este un drog, iar drogurile sunt vicii. Nevoia noastră de a împărtăși sentimente, de a iubi și de a fi iubiți ne împinge să facem lucruri nebunești, ne induce o stare de extaz, urmată imediat de o depresie dureroasă care, însă, în loc să ne lecuiască, ne face cu atât mai mult sa ne’o dorim. Stabilitatea emoțională pe care o dobândim, puterea și motivația de a lupta în continuare pe care o resimțim atunci când avem pe cineva alături, toate acestea ne fac să ne dorim să sorbim din această cupa dulce-amară, deși suntem conștienți că inexorabil suntem trași înspre o existență marcată de dureri cel puțin la fel de puternice ca și bucuria care ne umple sufletul atunci când iubim. Ne dorim să iubim, dar în același timp dorim să fim iubiți. Oricum am lua’o este un act de egoism suprem. Totuși, pentru a’l atinge trebuie să ne dovedim capacitatea de dăruire, să ne exersăm altruismul. Pentru a obține acea finalitate ideatică trebuie să dăruim de la noi până în momentul în care simțim că nu mai avem ce da, până în momentul în care tot ce mai avem de sacrificat pe altarul acestui zeu crud al simțirilor este ființa noastră. Iar atunci când ne’am dăruit total, descoperim cu stupoare că cel pentru care ne’am înjunghiat sufletul precum mielul pascal nu este pregătit să facă acelasi lucru pentru noi. Atunci, cuțitul începe să se învârtă în rană și resimțim fiecare crestătură cu toata ființa noastră. Simțurile noastre amorțesc într’o beție cruntă a dezamăgirii, un dans macabru al idealității demitizate. Apoi, cu inima sângerândă așteptăm cuminți ca pumnalul să iasă singur, iar rana să se vindece, pentru a o putea lua iarăși de la capăt. Ne îndreptăm vertiginos și rapid cu capul înspre același zid de cărămidă de care ne’am lovit de atatea ori înainte, dar de fiecare dată avem încredere că îl vom risipi. Iubirea este o nevoie care ne urmărește peste tot. Ne ridică și ne doboară cu regularitate, dar noi tot o căutăm. Blestemul androginului despărțit ne urmărește toată viața. Tânjim să ne întoarcem la acel stadiu în care în fiecare ființă sălășluiau două suflete și două minți pereche, simbiotice, potrivite la fiecare milimetru, închegate ca un complex puzzle al firii umane originare. Având toate acestea în vedere, pot conchide că fiecare portretizare a acestui sentiment, al acestui fenomen al existenței umane o caracterizează perfect, dar niciodată complet. În concluzie, dragostea este shakespeariana, transformându’ne în victime ale propriei nevoi de sacrificiu mutual alături de obiectul adulației noastre; este eminesciană, reprezentând un ideal oscilatoriu, uneori fiind aproape tangibil, alteori atât de departe încât abia îl distingem; este minulesciană, fiind muzica ce îmbată sufletul nostru, ce ne dicteaza dansul vieții, dar este și bacoviană, lăsându’ne părăsiți într’o sumbră și cenușie cameră a sufletului nostru, părăsit de visuri si speranțe. Dragostea dă drumul nălucii fericirii și extazului, pândită la fiecare pas de lupul sângeros al durerii și dezamăgirii. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate