Într-o pădure de munte
cu maluri abrupte
unde rareori omul calcă,
e aud discutii... parcă!

Bradul într-o zi senină,
cu molidul a discutat,
lângă o licoare cristalină
a izvorului netulburat.

- Cine e dușmanul nostru,
a pădurii seculare?
Am crescut în patul nostru,
din a naturii tinere vlăstare.

Zicea el ditamai bradul,
semeț ca nimeni altul,
în discuții cu molidul.
Ca și martor… zice fagul:

- Crengile noastre se-mpletesc
ca o dulce mângâiere…
iar la rădăcini, puieții cresc,
ca a pădurii, viitoare avere.

Noi nu ne certăm deloc!
În pădure avem destul loc…
iar pe ramuri păsărele mii,
cântă în nenumărate… armonii.

Apoi mireasma florilor-surori
ce apar din multitudinea de culori,
nu are rău cum să ne facă.
Mie orice floare-mi este dragă!

- Poate vreun năpraznic vânt
ce - mi culcă suratele la pământ,
că au rădăcinile la suprafață.
Zice molidul… aplecându-se în față.

- Da… dar solul dulce îl hrănește,
calitatea… i-o îmbunătățește
de vreun arbore putrezește.
Și natura , o-ntregește!

Zice fagul cel cu strâmbe ramuri
ce prin vremuri s-angroșat.
Peste timpuri au fost cazuri,
de vântul, un braț… i-a amputat.

Dar iată că din desiș apare
un cerb vânjos, înfometat
și excrementele-și presare
la rădăcina bradului arătat.

Iar bradul dulce-i mulțumește
pentru îngrășământul hrănitor,
cu fragezi lujeri ademenește
cerbul, acest oaspete ocrotitor.

Și așa tot trece timpul
prin a anilor șuviță,
în pădurea- n care omul,
rar apărea… el, ca ființă.

Vântul crengile îi netezea
în duios ciripit de păsărele,
sălbăticiuni destule avea.
Iar pe pământ? … Doar floricele.

Soarele cu sclipiri diamantine
coroana arborilor o îmbăia,
izvorul cu ape cristaline
secularul codru… încrăia.

Și astfel curgând timpul
în armonie și fericit belșug,
creștea pădurea cu schimbul,
iar iezii aici, netulburați… sug.

Când deodată din depărtare
un straniu sunet că apare.
- Ce o fi acest glas mizerabil,
de băzăie continuu, insuportabil?

- Cine oare ne tulbură tihna
în aste vremuri… ne sfâșie odihna?
Apoi, din zarea-ndepărtată… apare
o bătrână, isteață ciocănitoare.

- A părut un om, muncitor harnic
am auzit. Cu un ferastrău mechanic.
Zice pasărea măiastră de p-e o scoarță…
stând la taifas… vrând să iasă-n față.

- Bradul meu, zice molidul, așa e să fie!
Am trăit bine alaturi,dulce-n armonie…
acesta o fi datul sorții, în zilele moderne,
când peste suflet… iadul ni se-așterne.

Aceste sunete sinistre din văzduh
nu-s umplute cu vibrația sfântului duh!
Iar dacă simțul nostru bine socoate,
fiind alături, o fi dușmanul... Poate!