Îngerul se sprijinea de morminte, cu aripa de os scurma țărâna.
Orbitele îi erau puternice iar maxilarul mușca, însetat,
crucea pătrată fără nume pe ea;
își mângâia extaziat obrazul lovindu-se cu ghearele negre
peste figură dar ele alunecau scrâșnind prin suflul transparent
ca și cum el încerca să nu fie.
Să fie - nu...
Numai să fie sătul și nemulțumit...
"Doamne, am văzut ruinele viitorului
pe care nici o rugăciune nu le mai trezește.
Am văzut
și mi-am dorit să fiu mai mut
decât muții, mai orb
decât orbii, mai surd
decât Tine.
Căci tu doar ai urechile plate,
limba împleticită și ochii cârpiți de somn.
Dar eu am aripă cu pene de oțel
ascuțite
să pot reteza copiii pe care Þi i-ai născut
fără mame.
Eu și numai eu, nu Tu!
Þie Þi-e teamă... “