CIOBÃNIÞA



Ea e frumoasă c-așa-i ea
Și-i mândră fiindcă este mândră;
În ochii ei sclipește-o stea
Ce varsă licăriri din umbră.

Și fiecare pas al ei
E o chemare înspre dor;
La fel și sânii,ce cad grei
Când îngenunche la izvor.

Iar dacă seara o asculți
Cum ea doinește din caval,
Ai crede că, acolo-n munți,
O zână plânge pe un val.

Ape și cer, toate-s a ei;
Nu-i pasă nici de vremea rea;
Ea e stăpână peste miei
Și stăpânită-i doar de ea.

De vrea, și soarele tânjește
După al ei surâs ascuns;
Și dacă-l dă, el strălucește
Și încălzește, ca răspuns.

Acolo sus, un vis o cheamă.
Pe coibăniță, tot mai sus;
Iar pașii ei, cei fără teamă,
Se pierd în zare, spre apus.

Și-n urma ei, pe cer apare
O geană roșie, de foc:
Este sărutul ciobăniței
Cedat văzduhului, în loc.