e ceasul la care tramvaiele
destramă stele
în zori,
peticindu-le, mai apoi,
cu clavicule de îngeri căzuți.

mă desprind anevoie
din crengile somnului,
parc-aș fi Absalom,
fugărit, din iubire,
de tatăl său, David,
ochii mi se deschid
ca niște metafore prăfuite,
sunt singur în bezna parfumată
a cearșafului,
bucurându-mă, totuși,
de o nouă zi în acest paradis provizoriu