îmi duceam viața într-un sac de rafie
galbenă și tare ca un cioc de cioară
pe două roți o împingeam cu mâinile mele
cum împing o butelie de aragaz

atent să nu cadă
să nu se spargă
să curgă pe asfalt
tălpi să o calce

mergeam așa
ca un moș ce-și duce-n traistă
veacul sau mileniile arse
până când am întâlnit o fată
îmbrăcată cu un cot de pânză

m-a luat de mână și mi-a depărtat
degetele crengi de nuci zbârliți
mi-a pus între ele un borcan de lut
în care cerul se făcea că zboară
noaptea prin casa mea
ca o pasăre virgină

de atunci dorm cu geamul deschis
cerul să-l văd zburând prin casă