Se aude în noi cum ni se face greață.
Ne dor șalele-n gât cu dorul de muncă,
Mai dăm pe apa Sâmbetei după Vineri cu-o brâncă
Mușchiul de sticlă al lenii, de dimineață.

Ne doare și gingășia pietrelor de moară
Ce doar în sufletul de stâncă prinde colț.
Oricâtă vreme rea trăznește-n carne câte-un bolț,
De ea-Durere tragem, și lacrimile noastre ară.

Așa e zămislit din moși-strămoși și babe.
N-ai cui unde bate, nici cu ce să dai.
Grea e conjugarea vrebului ”să n-ai”..
Cine poate? Poate. Cine nu? Să crape,

Ori "să ce"?



Dedicație absurdă unui Cărtărescu ( 5 mai 1993 )