și da, nu știu cum aș putea să nu te iubesc
când stăm aleatoriu împreună și încălzim aceiași centimetri
printr-o răsuflare compusă
din bătăi nesincronizate în cuiburile noastre,
în stânga în piept, acolo unde instinctele se revarsă prin
artere și vene în mări primordiale.

cumplit, mă reflect în ochii tăi precum sălbăticia din octombrie pierdut în ceața primei dimineți,
când aerul taie crud
iar pașii vânătorului își fac un culoar hotărât între frunze și culori ce nu poartă nimic
dar nimic din sfiala toamnei ucigașe.
nimic din buzele tale gânditoare pe ceafa mea,
prin pierderi înfiorate de cât de necruțător poate fi
momentul nostru de iubire
nimic din șoptirea vorbelor noastre când doar ne privim și fascicule de lumină ne lovesc reciproc până plec ochii
și pleci ochii
și rămânem suspendați într-un timp ce nu s-a trecut niciodată. ce nu s-a știut niciodată.

am crescut o frică uriașă în terminațiile mele
se numește viața de zi cu zi prin tine
dacă aș știi s-o trăiesc, să mă hrănesc cu ea, să-mi vascularizez visele imaculate
fără întoarcere,
din simplul tău de "a fi" să mă pot construi și eu, să mă asamblezi răbdător dar cu atingeri clare
pentru a nu lăsa între noi realități necusute.

nu știu cum ai putea să nu mă iubești
când pot să te confund cu sufletul meu.
singur îmbrăcat în gustul lumii mele să aluneci prin toamnă cu grația albastrului pe cer în zilele reci, reci și crude, ce-ți mușcă obrajii.
ca atunci când ți-e frig și ți-e dor

când te-alung și te chem
cu părți complementare din sufletul meu.