stau pe un scaun jegos
într-un tramvai care mă duce spre casă
l-am luat de la capătul lumii parcă
încă nu m-am dezmeticit
cum am picat în el
își târăște tristețea pe șine ruginite
purtând parcă toate durerile oamenilor
uitasem că există lume urâtă
murdară
ieftină
goală
roasă pe interior
săraca lume
își face tablou handicapurile
cerșește oloagă
puțină liniște
puțină fericire
puțin din toate
cred că n-am mai ieșit de prea mult
din micul meu univers
poate de teamă să nu alunec
de pe margine

mă gândesc la tata

tata nu m-a lăsat
să mor de foame cu vise
despre cai verzi pe pereți
tata încă mă ține în brațe
ca pe-o fetiță
îmi iertă câteodată neputința
inocența nejustificată
a femeii din mine

tata nu m-a lăsat
să-mi julesc prea des genunchii
în fața lumii
nu l-am crezut când mi-a spus
dar azi știu
uneori dor privirile rotunde ale oamenilor
ca și cum aș fi doar un punct