Aruncă-te înainte săgeată,
Șuierând prin aer !
Șuieratul însă nu-i al tău,
Cum mă îndeamnă pământul să cred.
Zgomotul îl face golul prin care treci,
Nimicul acesta inutil, insipid,
Fără de care, însă, nu pot respira.

Și vântul, nemernicul de vânt,
Bate întotdeauna din față,
Să te încetinească...
Sau dintr-o parte,
Să te miște de pe făgașul tău,
Și să nu-ți atingi ținta.

Mă gândesc că dacă ai fi fost lansată în vid
Nu te-ar fi împiedicat nimic,
Însă nu te-ai fi oprit niciodată.
Și... nici nu ar fi avut cine să te vadă !

Vibrația unei idei te-a lansat,
Te-a împins așa departe,
Așa departe, încât nici tu
Nu mai vezi arcul din care ai pornit spre soare.
Urcă mai mult,
Strânge tot puful norilor prin care treci,
Pentru ca, la final, să te înfigi
În pământul care te-a așteptat atât,
Sau în inima unui om.