Iată că m-ai transformat în altcineva din mine.
M-ai amăgit secundă și secundă și secundă.
Deși ele încă nu existaseră până la noi.
Mi-ai zâmbit a dragoste.
M-ai unduit a fuior de senzații.
M-ai răsucit cu sunete amăgitoare.
Ca la un semn m-ai vrăjit sirenian.
Și, din vrajă-n vrajă, timpul meu a ostenit a se naște.
A expirat dintr-o mirare în alta.
Și-a stafidit propria trecere prin el însuși.
A renunțat să mai fie și a rămas în stadiu de facere.
Și-n mod lamentabil am rămas fără timp.
Am rămas doar un spațiu fără clepsidră.
Un spațiu chirilic, un spațiu de reclamă biblică.
Un simplu spațiu alcalin, ca o lacrimă pe buzele tale.
Un orizont suspendat undeva, la o margine de Eden inuman.
Sunt deci, în voia sorții sărutului tău.
Sărută-mă dar, o dată, tare, apăsat, cu meșteșug.
Sărută-mă și spulberă-mă care încotro.
Suntem doar doi în nemărginire, Adam e în plus.
El oricum are senzația Atotputernicului, a primului născut.
E prea plin de gestul Creației, prea naiv și credul.
M-ai lăsat fără timp și acum îți cerșesc sărutarea.
În creierii Raiului, fără timp, doar un spațiu congelat.
Inert m-ai vrut, inert te-am așteptat.
Doar ochii mei oblici pândiseră fraga buzelor datoare.
Refuzul sărutului a însemnat prima eroare dintotdeauna.
M-ai amăgit și am învățat de la tine.
De la tine am învățat să fiu șarpe.
Fără să știi, fără să crezi, ți-am dat mărul, un fruct oarecare.
Ochii mei oblici pândiseră clipa înfruptării din rod.
Buzele ce-mi refuzaseră sărutul au gustat alte licori.
Și dintr-o dată, ochii mei oblici au știut.
Au simțit mirarea pe care și eu o avusesem cândva.
Þi-am dat mărul și l-ai luat, adâncul tău de femie îl jinduia.
Apoi ai fost a mea.
Ai fost a mea și Adam nu mai conta decât beletristic.
Ca personaj inexistent sau doar prezent prin absență.
Orișicât, un personaj negativ și cu o coastă lipsă.
Până atunci doar eu aveam coarne, de atunci și Adam.
Inventarul Divin fusese dat peste cap.
Instantaneu apărură fii și fiice ca plusuri de gestiune.
Și Adam a fost făcut răspunzător oficial.
El deja avea alte probleme decât iubirea mea pentru tine.
Deja Edenul devenise și el un spațiu, neîncăpător.
Și Adam i-a dat timpul prezent.
Adam a inventat spațiul cu timp.
Spațiul iubirii noastre a rămas în urmă, la timpul trecut.
Timpul acela de până la fapta fructului, care nici nu existase.
Existasem doar noi, noi și definiția noastră.
Eu eram Șarpele, tu erai Eva.
Apoi ți-am dat mărul și l-ai luat, mai știi ?
Apoi ai fost a mea.
Și ai fost femeie pentru prima oară.
Ce mult aș vrea să-mi văd sângele oxidându-ți verigheta.
Să fiu același spațiu în care s-a inventat minciuna.
Minciuna ta ca primă eroare, minciuna sărutului interzis.
Acel spațiu în care ne-am consumat reciproc.
În care te iubeam pentru această minciună senzuală.
În care m-ai refuzat pentru că eram mai rece ca apa norilor.
În care ochii mei oblici au renunțat la patima buzelor tale.
Pentru că așa trebuia să rămână istoriei.
O iubire ca o definiție spânzurată în cer.
Eu sunt Șarpele, tu ești Eva.