îmi tremură mâinile, ceea ce fac mi se pare crud
vorbesc, apoi o lovitură seacă vine din
monologul întrerupt de zgomotul unei prăbușiri

blândețea nu are galerii, dar mă rătăcesc ușor
într-o tăcere de lapte. n-aș putea dormi dacă
n-ar fi în mine un loc care miroase a femeie, să nu-mi
rupă grumazul tentația unui spațiu interzis din naștere

aș putea să înlocuiesc toate obsesiile cu lumânări
stinse, să le reaprind și să privesc obiectele luminate
cu o indiferență mai puțin dureroasă, un tunel
spre un stadiu inocent în care întregul meu de carne
nu simte tremurul, nu transmite în exterior decât
zâmbetul care mă face mai liber, mai împăcat