Singuri ne împrăștiem prin timp,
căutând alene clipa perfectă.
Ne însoțim ades, în drumul nostru,
cu amărăciunea ce ne umbrește viața,
de oriunde până nicăieri.
În calde raze de speranță,
frumos ne-nvăluie un soare stins demult, pesemne,
în locuri neștiute.
Încet, tot mai încet,
ne îndreptăm spre ceasul de-nceput al noii lumi ce va să vină;
dar știm că început-a fost dintotdeauna.
Destul în lacrimi ne-am vărsat amarul:
în lumea-n care ne întoarcem din țărână
nu-i loc pentru durere ori tristețe.
Iar tihna ce aice n-am aflat-o,
ne-o fi acolo hărăzită tuturora,
și buni, și răi, și-n nepăsare-asemeni.

Ce arșiță ne-a pârjolit destinul?
Ce ger ne-a înghețat curajul?
Ce gând ne-a cufundat în neguri?
Ce vorbă ne-a ascuns lumina?
Avem în noi un sâmbure de vină,
sădit, cândva, de larma ce-a voit
nicicând pe lume pacea să n-o știm.
Din hău și din dorință ne-am născut,
ca-n astă viață de-amăgiri și suferințe
să ne petrecem cu privirea pân’ la urmă.
Neostoit ne-a fost aleanul
din inimi sfâșiate de urgia
trăirilor ce nu le-am fost înfrânt.

Acum, când vorba poticnită-i
de-năbușitul plâns ce mă îneacă,
mă sting în nepăsarea cruntă ce-am voit
să-nvăluie pe dată sufletu-mi pierdut,
răpus și sfărâmat... de-ndrăgostit...