UNDEVA...

Sînt aerul ce vuiește în strigăt
agățîndu-se de tot ce-i iese în cale
pentru a căpăta un răspuns, un adevăr,
o taină adîncă, adîncă!...
Undeva  departe-aproape se auzea
tînguirea, sfîșietoare, dureroasă,
a ceva neîmplinit, nedefinit.
- Ce era ???!!!
Pentru tine: - Nimic!
Pentru mine: - Strigătul și Răspunsul
se despărțeau pentru totdeauna,
fără să se fi întîlnit!



NIMICUL DE PRETUTINDENI

Nimic nu-mi mai amintește de tine!
și nimic nu mai poartă numele tău!
Doar luna, uneori, îmi plînge pe umăr,
întrebîndu-mă unde ești!?
Și eu nu știu ce să-i răspund:
pentru că ... stelele
s-au ascuns în luceferi,
luceferii s-au învelit cu nori,
norii au uitat să se joace,
joaca a uitat că există!
și doar miresmele unei tristeți înmărmurite
mai așteaptă o stea căzătoare,
să-și pună o dorință
în această atmosferă, inertă,
compactă.



PLATA TIMPULUI

Nimeni nu scapă de chingile timpului
ce-nvîrtejesc împrejurul nostru:
valuri în tornade,
pasiuni în rătăciri,
amintiri în tăceri,
liniști temătoare în adîncuri pustii.

Lanțul zornăie în zbaterile eliberării
cînd ne trezim aruncați
în peștera cuvîntului nerostit,
îmbătrîniți de gînduri frămîntate cu lacrimi
cu un tribut plătit cîndva
dar încă neplătit.



CEEA CE NU ȘTIAI...

Îți spuneam odată că sînt piatră
ceea ce nu știai...
era că fiecare piatră a trăit somnul pietrei
și a văzut cum văd și eu
prin somnul pămîntului,
prin somnul aerului,
prin somnul apei,
prin somnul trupului.
Numai nesfîrșitul dans al luminii
n-am reușit să-l văd pentru că lumina,
lumina nu doarme niciodată!
Și-atunci...m-am întors
în somnul pietrei și-n mine,
în uitare și-n aduceri-aminte,
ascunzîndu-mă în miezul muntelui
unde ochii ce privesc,
nu pot pătrunde!


SUBJUGARE

Cascade urlătoare: tăcerile
revărsate în vîltoarea vieții
îți rostogolesc amintirile
aduse din tărîmul trecutului.
Tăvălugul te-ajunge,
te prinde,
te soarbe, subjugîndu-te
acestei prăstăvăliri.




TIMP RISIPIT

Trecutul e apa lacului adunată
din timpul risipit
și din cel ce nu a venit încă;
iar scufundările mele în trecut
nu sînt decît neputința
și neștiința mea de a fi
măcar rătăcită printre alge-prezent.


POATE, A FOST?

A fost o naștere!
A fost o moarte!
Și a mai fost ceva,
poate,
între ele,
un cîntec duios
sau un vaiet!
Spune-mi, ce-a fost???...



STATUIA INDIFERENÞEI

Privește cum crește ura
în mințile străine
cum se întinde ca aburii ciumei
în timpul molimei!
Iubirea din sufletul lumii
se stinge agonizînd
după începuturile cuvîntului.
Dar nimeni nu vede,
nimeni n-aude
și totul rămîne închis
în statuia indiferenței.



POEM PENTRU UN „SINE“

Alunec prin peștera minții
și caut, caut presimțirea luminii...
Nu văd nimic!
Și e cumplit de liniște aici!
Un fluid ca de gheață îmi atinge mîna.
Îmi spun:o fi sîngele meu ce mă caută!?
Și merg, merg mai departe...
lovindu-mă de pereți tot mai reci,
tot mai umezi.
De undeva răsună un zvon de plînset
iar un ecou ce vine de pretutindeni întreabă:
Cine ești? Ce cauți aici?
Se dezlănțuie teama-mprejur.
Mi-e frică și frig.
Mi-e foame și sete -
și-n jur e pustiu!
Strig lumii, strig mie
să-mi dovedesc că exist
în abisul acestei tăceri:
“Pe mine mă caut! Pe mine!”


TIMPUL MEU

Timpul meu unic,
aparte de celelalte timpuri,
s-a scurs atît de încet
pe lîngă mine,
încît nu mai știu
de l-am avut,
de-a fost cu adevărat al meu
sau nu a fost decît
iluzia unui timp,
răstălmăcit de doamna Vreme.



REÎNTORCERE SUBJUGATÃ

Mai aud din cînd în cînd
liniștea-neliniștită a Universului,
ca o reîntoarcere de dincolo de începuturi,
cînd eram una cu Universul
identificîndu-mă cu întregul lui.
Dar trag după mine trecutul,
încărcat de durerea și neliniștea
din umbra bucuriei străine,
ce nu mă eliberează,
ci mă subjugă
sub dangăt de clopot.



POATE ERA VORBA DESPRE MINE

M-a surprins șopta venită de nicăieri
ce-mi spunea ceva de dispariția ta.
Mă trimitea undeva...departe...
spre culegătorii de lavă
să caut, să găsesc
o constelație suspendată,
undeva,
între cerul plin de stele
și imaginea lor tremurătoare
reflectată în oglinda
unei mări???...
Dar, care mare?
Ce bucată de cer?...
N-am mai putut desluși.
Sau... poate... nici nu mi-a spus!



TÎRZIU MI-AM AMINTIT

Am plecat lăsîndu-ți
pe pragul toamnei-de-primăvară
un timp de uitare,
de regăsire și iertare,
și un timp de iubire.
Tîrziu...
mi-am amintit:
un timp pentru mine
uitasem să-ți las!


ACOLO, UNDEVA...

Venin tăcut, pierdut
și încă ne-găsit îmi ești!
Lumina cuvîntul și cîntul,
vibrează acolo... undeva...
în nicăieri-niciunde.
Iar eu agonizez după o stea
și-aștept să se-nfiripe
acolo... undeva...
constelația-sentimentelor
ce-mi poate chema oricînd răsăritul.



TÃINUITÃ ÎN CUVINTE

Tăinuită-n cuvinte-așternute
pe foi-de-viață-rebele,
mîinile tale - transformate-n coperte -
îmi leagă paginile destinului
cu cea mai neagră noapte.



FÃRÃ TITLU

V-am scris povestea mea
pe-o coajă de mesteacăn
ce-am aruncat-o-n foc!
De nu o vreți: vegheați!
nici o scînteie să nu sară
să nu vă ardă pragul minții.



FÃRÃ SÃ ȘTIM

Cum se înalță hotarele insulei de lumină
din adîncurile întunecate!
Se ridică - fără să știm -
asemeni viselor tîrzii,
amestecîndu-se cu nori trecători
la linia orizontului.
Și - fără să știm -,
în umbra tăcută,
ce se prelinge pe lîngă noi,
plutește parfumul sărutului de spini
îmbălsămîndu-ne - la fel -
fără să știm: Cum se înalță
hotarele insulei de lumină!?



ÎNFLORIRE

Vreau să pot privi!!!
cum sufletul tău se deschide
și un sentiment bun și drept
se strecoară în inima ta,
învăluind-o pe-a mea
cu același parfum.


ȘI ACUM SINGURÃ

Þi-am ascultat de atîtea ori
spovedaniile
și am ieșit în întîmpinarea ta
de-atîtea ori - iertîndu-te!
pentru ceea ce nu ai spus,
pentru ceea ce nu ai simțit... (?)
Și acum ...
cînd sufletul meu e pregătit
de spovedanie,
sînt singură la marginea
unui drum ce duce nicăieri
cu nimeni în preajmă.


NUMAI ATUNCI !

Numai atunci...
cînd vei descoperi ținutul
unde strigătul devine șoaptă
și-ai să poți auzi șoapta nerostită
...numai atunci... cheamă-mă!
Numai atunci!
ne vom putea scufunda
în rîul șoaptelor
din mîngîierea unui timp-nenuntit.


FATIDICA ORÃ

Mi-au albit amintirile
de-atîta așteptare!
în visele ce au pierdut
din frumusețea cireșelor coapte
și se ofilesc în pajiști pustiite
de vreme, și, poate, prea devreme.
Credeam că păcălesc timpul
ascunzîndu-mă în amintiri
dar ora -, ora bate mai departe...
nestingherită de trecerea anilor mei
căci ea - ea e ORA !!!