Degetele răsfirate în zborul unui fluture cu inel,
încleștarea acelorași mâini, așa cum fac, câteodată, îndrăgostiții, într-o noapte de dragoste,
zâmbetul care nu știa decât să fie zâmbet și-atât pentru că nu-l învățase nimeni să existe altfel,
cana de cafea ridicată spre buze și murdărită pe margine de umbra lui,
cărțile, jucăriile, cuvintele din care confecționam poezii cu ac, ață și foarfece,
clipele încremenite în fotografii ca un mim răbdător care știe că poate oricând să țâșnească
spre libertate,
spaimele, durerile, mânia și câteva bucurii,
visele,
coșul împletit din nuiele în care adunam fericire,
hainele stropite de pașii repezi ai unui curcubeu pe care nu mă puteam hotărî dacă trebuie să fiu foarte, foarte supărată,
sau să mi-l împletesc fundă în păr și să mă admir în oglindă,

ți-am arătat atunci că lacrimile pot fi frumoase,
îmbrăcate în culorile lucrurilor pe care le-ai pierdut,
unele albastru deschis, când mă iubeai tu,
altele verzi, așa cum erau tălpile mele murdărite de iarbă,

dintr-atâtea nuanțe timpul pictase pe cer un soare al meu
și o lună din care spuneai că țes aripi de fluture,

apoi o buburuză și-a uitat zborul să se alinte în palma unui copil –
ți-am arătat un copil alintat într-o palmă de buburuză,

ți-am arătat tot,
obosită, spre dimineață, am adormit,
tu-mi arătai liniștit cum timpul picta, peste noi,
cerul tău, lumea ta,
visele,
spaimele,
inelul căzut,
o poveste șoptită cu care îmi înveleai uneori somnul meu,
trupul meu,
mirarea mea de-a mă trezi, uneori, fericită...