în seara aceasta ploaia sosește înaintea întunericului
am știut dintotdeauna
poți sorbi poezia din ochi mirându-te necontenit de neliniștea
ce te cuprinde cu lentoarea unei boli fără leac
sau chiar cu fierbințeala dragostei

țăranul se culcă devreme
cizmarul nu cară pantofii cu sine
strungarul nu târâie burghie rulmenți sau magneți
nici măcar șeful statului nu plimbă prin cârciumi tratate
pe care să le semneze prin vreo budă cu uscător

orice elan sfârșește curând în mizerie
ce orizont particular se poate surprinde lângă plinta unui pișoar
câți sfinți
câți poeți
câți artiști au îngenucheat pentru
a privi omul deasupra mizeriilor lui

când nu mai am cuvinte mototolesc foaia și-mi pare
că polul nord s-a crăpat dezgolind
linia de plutire a ultimei balene albastre

zeci sute de necunoscuți ofițeri de marină
mă iau de guler
vor să îmi spună cum anume se navighează - eu?
sunt un idiot cu o lampă de gaz
veșnic trează
ce se lasă purtat de bărci fără mâini

cuvintele mele sunt valuri sau hăuri
ling sare din aer
sug cerul la sânul planturoasei furtuni
probabil ochii mei se zăresc de departe
au albastrul au verdele copilului de câteva săptămâni

ce milă simt pentru rechinii ce înoată în urma-mi
ca zdrențăroșii după mirosul cantinelor pentru săraci
le-aș da picioarele
nu voi scrie niciodată cu ele
și totuși
mă doresc întreg
mi-e frică –
sunt laș!

îmi strâng la piept genunchii și mă mint
că marea neagră e acoperită de zăpadă