Ana Maria Ioana Ana Maria Ioana


Am închis, încet, ochii.
Am văzut o mare de femei.
Toate veneau, ca o armie hotărâtă și necruțătoare
să se iubească cu tine în sângele meu.
Le-am văzut chipurile clare și strălucitoare ca o medalie,
Ochii galeși, buzele întredeschise, roșii, umede,
sânii, tăind aerul în semicercuri perfecte și amețitoare,
brațele pornite în întâmpinare ca niște droturi de marmură catifelată,
coapsele ferme și tălpile iuți.
Toate se ridicaseră în picioare în fiecare celulă ce mă compune,
cum stau străjerii în nișele cetății și larvele albinelor viitoare în hexagon,
și toate te doreau.
Spaima neputinței a fulgerat ca un blitz într-o peșteră,
și toate frumoasele, miliardele de frumoase ce s-au purtat
una pe alta în pântec până la mine, cum ne purtăm și noi homunculul
atârnat de chinga superioară a sternului,
s-au prefăcut într-un imens osuar.

Cranii, cranii mici, lucioase, cu plăcile încheiate zimțat, cum se îmbină
fâșiile iei de purtat în sărbătoare,
păr cânepiu, opac, găvane întunecate, în care clipocesc nopțile nedormite
de veghe la căpătâiul pruncilor sau bântuite de Zburător,
bărbați incongruenți cu ei înșiși, spaime, griji, osteneală, lacrimi,
droburi de sare, iarba de primăvară, îndrăzneață și veselă,
soarele de august ca o tingire încinsă, bucuria vetrei rotunde,
aducătoare de tihnă, oasele caline ale pieptului care au învelit o inimă
mereu îngrijorată ;
- ca un pui de vrabie în mâna unui copil neștiutor,
așa e inima femeii în mâna bărbatului.
Din cufărul pelvian rânjește pământul,
ca un sex hulpav și nemântuit care înghite semințe și în secetă nu dă nimic;
pământul în care se scurg toate urdorile noastre, și el ne face, în continuare,
pâine, flori miraculoase, piatră, aer bun de trăit și apă neîncepută.
Femei îngropate ghemuit, în grote de piatră, în tumuli, ca vrejul curajos
prefigurat în bobul de fasole, dimpreună cu iubitul sau legiuitul sau stăpânul
după datină, deodată cu misterul nedezlegat niciodată al ungherelor trupului lor;
oasele drepte, lungi, ferme, fosforescente, în care se pot citi
anii de foame, anii de bucurie, anii de suferință, poverile și lesnea;
regine înfășate ca niște pupe din care fluturele sufletului
a ieșit buimac și înghețat și n-a mai aflat drumul spre soare;
femei cernite pe care războaiele bărbaților le-au lăsat nemângâiate,
cu dorința pusă la stos, văduvele lumii ca un țipăt amestecând aleanul bărbaților altor femei într-un creuzet al supraviețuirii nerușinate, dar triumfătoare;
femei care, toate, au fost dăruite să nască,
să dea văzduhului și izvoarelor și miezului incandescent al mamei supreme,
strigăt de izbândă și de legitimitate deplină a condiției lor de pângărite,
de obiecte râvnite sau înhățate,
de suflete neizbăvite de o dorință fără sfârșit și fără de nume,
ele, femeile acestea, ca un lanț spiralat, trag lumea spre cer cu dârzenie și duioșie,
pentru că în cer, doar acolo, li se sfârșește cazna trupului despicat, despicat,
pentru că doar în cer, inima n-o să mai fluture ca lumina-n opaiț
când se vălurește perdeaua,
pentru că doar în cer se pot odihni și pot confecționa obiecte mici, frumoase, inutile,
dar,
până la cer,
astăzi, s-au oprit o clipă, nehotărâte,
în brațele tale,
prin mine, neștiutoarea,
cea în care și-au adunat, cu îngrijire, din milenii,
toată speranța.