O să privesc lung după tine
Prin stații tăcute de metrou
Și o să-mi simți privirea libidinoasă în ceafă
Topindu-se și preligându-se
Pe gât în jos
Până o să-ți întorci brusc capul spre mine
Căutându-mă din ochi,
Surprinzându-mi retragerea prost regizată,
Privirea speriată,
Făptura decăzută
Și demnă de milă
Ori de dispreț.

Nu o să te urmăresc prin pasaje întunecoase
Cu vreun cuțit dosit pe mânecă,
Mi se pare prea melodramatic
Și, sincer,
Mult prea complicat.
Prefer să-mi fac auto-autopsii
Pe mesele lungi din baruri,
Bându-mi berea amară
De parcă, la fiecare gât,
Mi-aș bate-un alt cui în carne.
Cine dracu sunt oamenii ăștia de la masă?

N-a fost nicicând o vreme
Ca cea din închipuirile mele,
În care omul să aibă încredere în om,
Neferecându-și în sine
Mii de hectare de traume și frustrări,
Pârjolind lanuri și otrăvind fântâni,
Ascunzându-și comorile
Adânc în inima munților.

Nu, nu o să te tai...
Bănuiesc deja ce ai pe dinăuntru
Și mi-e teamă să nu cumva
Să fim cu toții niște nuci găunoase.
Deși, dacă aș fi sincer cu mine,
Nu m-aș mai îndoi de nimic.