De la Vidra de sus
coborând pe cărari
doar de el stiute,
moțul Nicodim
î-și desface desaga
în scurtu-i popas
la Roșia Montană.
Pe un servet brodat,
alb odinioară,
pita, clisa,
aiul și grosciorul
îi sunt Cina ….

Sub cerul înstelat
brodit în raze
de mărgăritare
liber, pentru o clipă
“poneiul moțesc”
este lăsat să pască.
Sprijinit de-o stâncă,
în picioare
încălzit de lună
dă să se odihnească.
Peste pielea-i udă
de-o ploaie măruntă
mocănească,
praful aurifer
se lipește,
de pe stâncă.

Obosit de drum,
de anii ce-i poartă,
măcinat de gânduri,
moțul Nicodim
a uitat să-i pună
pătură pe spate.
În genunchi
vrea să se închine,
să se roage,
dar nu poate
să se aplece.
……………………………………
Dă-mi Doamne putere.
Dă-mi Doamne credintă.
Dă-mi o parte din Iubirea
Ce-o Ai în Tine pentru noi.
Dă-mi Doamne vointă
să pot merge mai departe
să pot vinde doar o parte
din truda-mi din astă iarnă,
să pot cumpăra o pită
albă, mare și pufoasă,
și vre’o doi saci de tărâțe,
și vre’o doi saci de secară,
și vre’o doi saci de grâu
din grâul de astă vară,
să pot face o colivă
pentru răposata mea Ană…..
Dumnezeu să o odihnească!