Ravnesc la varful unui pom,
(Si eu, la fel ca orice om)
Sa pot ca in sfarsit s-adorm,
Strivesc, starpesc tot ce-ntalnesc,
Fara sa stau sa ma gandesc.
Mananc, sa ma hranesc,
Distrug, ca sa traiesc,
Tocesc picioare, peri, antene,
Simturi morale sau mondene,
Tocesc idei.
Intr-un final, sunt anii mei,
Un labirint de crengi si frunze,
Tot mai uscate si confuze,
Dar ca omida ce ma simt,
Capabila-s sa le ating.
Si-atunci recurg la tot ce am.
Si, dupa plan,
Ajung cam unde mi-am propus:
PUTIN MAI SUS.