LACRIMI DE ÎNGER …

M-am întâlnit odată cu un înger,
Era cam trist, plângea îndurerat.
Fusese-adus din ceruri de un fulger;
Părea cam slab și ne-ajutorat.

L-am întrebat ce pot să fac ca să ajut,
Mi-a spus că e sătul să fie înger.
Că a făcut cam tot ce a putut,
Iar azi, ar vrea să nu mai fie înger.

Apoi a început să-mi spună despre tine,
Despre durerea ta și chinul tău.
Sufla din greu; stătea lipit de mine;
Părea lovit de însuși Dumnezeu.

Mi-a spus că-i obosit să mai tot spere,
Să-ți fie de folos; căci tu ignori,
Și sfatul lui, și blânda mângâiere.
Că tot ce vrei să faci este să mori.

Stăteam și î-l priveam cum suspina;
Mă tot gândeam cum poate fi posibil.
Povara lui părea atât de grea,
Pe umerii săi mici, pe trupul lui sensibil.

Mi-a spus că pentru tine este greu,
Să poți lua decizii înțelepte;
Și să alegi ce este bine din ce-i rău,
Că obosești când urci mai multe trepte.

L-am prins de mână și plângând i-am arătat,
Că cerul încă nu s-a stins, ci e albastru;
Că și oceanul e adesea tulburat;
Iar în văzduh domnește tot un astru.

Cu zâmbet trist, mi-a spus că e degeaba;
Că nu e nimeni să vegheze-asupra ta,
Că oboseala sa, îi strică treaba;
Iar singură … tu nu poți sta.

Atunci eu i-am promis c-o să veghez,
Cât timp e dus să se-odihnească.
El mi-a cerut să stau, să-ngenunchez;
Și să veghez la căpătâiul tău, și la fereastră.

Părea mai liniștit, mai luminat;
I-am luat ușor povara de pe spate.
Cu pas domol și liniștit s-a depărtat.
Era distrus, avea mare dreptate.

De-atunci eu am vegheat, am așteptat;
Să întâlnești și tu la rândul tău un înger.
Căci de atunci în ochii mei se zbat,
Lacrimi fierbinți și reci … lacrimi de înger!