prin turnul prea înalt cu margine ruptă dintre
clopotele trase mie în cele din urmă mie căzută
zăcând în așternuturi luminânde dintre cuvinte
îmi legam intențiile așteptării ale chemării albe
și ele precum perechea de brațe perfuzate întinse
și lăsând burta cerului cusută pe jumătate să precipite
a strigare căci eu și cu mine poruncisem glasului
frângerea și buzelor ca portal căderea înfrângerea
o primeam în cuvinte înroșite de sus spălându-mă
în ele învățând cum se dă cu gesturi definitive
pagina care nu se mai poate întoarce vreodată evident
de aici

nu mai șuierau decât ocarine de fildeș sau fluiere de os
descărnat prin această aripă stranie de castel al însingurării
înălțat pe fundație de cuvinte și liniștea bântuia prin ogivele
unei priviri când inspiram și expiram sentimente un gând se
furișa printre stâlpii de susținere a moralului un gând ca un
călugăr franciscan de purta o glugă și-o seceră ba chiar era
o femeie trădând acest trup al sinelui rănit căci zăceam și
era un bărbat lepădând erau stafiile lor lașe deghizate-n
cravașe îmbârligați și încălziți intercostal îmi gâtuiau sentimentele
schimbând sensul privirii mele căci mă scuturasem de ei definitiv
de atunci



mai am câteva cuvinte de investit în sufletul unui oraș
și mi-e scris să mai rămân puțin în lumea mersului pe
picioare purtând capul în jos spre întoarceri în fildeș
căzând de fapt mă înălțam pe o scară de valori răsturnată
se întâmplă o ascensiune mi se dă de știre că n-am zăcut
niciodată că sunt vie întreagă străbătându-mi chiar eu
sensul într-o altă dimensiune căzând nu în dizgrație ci
poate în sus și-n prea departe pentru atingerea celor ce
ucid numai așa am ajuns să știu cum se adoră iubind
convulsiv în dimensiuni siderale sau monumentale
o singură dată în viață nemărginit irevocabil și numai
de aceea