Ce se întâmplă oare? Ce se întâmplă, Marie?
Unde-s pădurile pământului?
Nu mai cresc păduri de tei, de brad ori ce cireș.
Nu mai cresc păduri de sălcii adormite în lacurile în care zace luna.
Au început să se ivească păduri de fier, de oțel,
de tunuri care aleargă visele în noapte și le sperie.
Au început să crească păduri de aur și de argint
care sunt atât de luminoase încât sperie bufnițele.
Ce se întâmplă, Marie, cu pădurile pământului,
de conuri care miros a brad, de gutui care miros a galben
și de ghinde care miros a stejar?
Obișnuiam să mă plimb printre milioanele de frunze verzi
care îmi pătau privirea cu clorofila lor tânără.
Obișnuiam, până nu de mult, să mă ascund de soare în pădure,
ca să îmi dau seama dacă mă caută.
Nici acum nu știu!
Se întâmpla totuși să îl întâlnesc în vreun luminiș sau poate mă întâlnea el pe mine?
Nici acum nu știu!
Obișnuiam să cred că nu din pământ cresc copacii ci coboară din nori...
mai mult când eram mic credeam asta.
Acum, toate sunt însă altfel,
pentru că frunzele s-au schimbat în aramă, în cupru, în cositor sau în mai știu eu ce metal.
Coboară, Marie,
privirea asupra pădurilor și apără-le de minereurile care le intră prin rădăcini până în frunze.
Marie, Fecioară Marie,
trebuie să aperi copacii, obligația ta este și tu știi de ce, la fel cum știm toți.
Ascultă-mă, Marie!
S-a topit nucleul pământului și începe să urce în sus prin venele copacilor,
ca pe niște scări în spirală, spre cer.
S-a topit, el, nucleul pământului, sferic și metalic cum e, iar copacii
îl beau neștiind că aceasta le e pierirea.
Eu, care obișnuiam să alerg pe sub frunzele calde și verzi,
pitindu-mă de soare și lăsându-mi tălpile pe poteci,
Eu, care mai mult ca oricare frate al meu am numărat crengile
și scorburile și cuiburile păsărilor care dorm în copaci,
Eu, mai mult ca oricare eu, din oricare zi care a trecut și din oricare nopate care a trecut,
te rog, Marie, Fecioară,
Ascultă-mă și apără-ți pădurea!
Îngerii te roagă și ei: penele lor se aud parcă prin visele mele,
ascultă-le psalmul!
Ascultă-l și pe al meu, sfântă a tuturor sfintelor și îngrozește-te,
fierul mănâncă lemnul,
îngrozește-te ca în ziua aceea, când i-au bătut mâinile și picioarele
în sângele Paștelui care a curs pe blana mielului și pe obrajii tăi.
Ce se întâmplă, Marie?
Unde-s pădurile pământului?
Nu mai cresc păduri de tei, de brad ori ce cireș.
Nu mai cresc păduri de salcii adormite în lacurile peste care alunecă cerul.
Au început să se ivească păduri de fier, de oțel,
de tunuri care aleargă visele în noapte și le sperie.
Privește, Marie,
și apără pădurile... numai tu poți face asta. Oprește sâmburele pământului căci,
iată, se urcă prin frunze-nspre cer!
Oprește-l, Marie, ne strică pădurile:
Pădurile... din care ne cioplim crucile! Pădurile:
singurul lucru pe care îl avem cu adevărat și în care ne-am răstignit
crucea!